Capitolul 2 – The Blower’s Daughter

  Cinci persoane.

  Cinci persoane care stateau la masa. Doar… stateau. Aveau tavile pline de mancare in fata lor, insa nici nu se atingeau de ele, dar sa mai manance.

  Puteam sa-i vad clar, chiar daca erau in celalalt capat al cantinei.

  Erau frumosi. Toti. Atat de perfecti incat pareau inumani. Erau diferiti, insa aveau un lucru in comun; pielea alba, palida. La masa stateau 2 fete si 3 baieti care deabia vorbeau unul cu altul. La prima vedere, puteai sa-i confuzi cu niste statui.

  Fetele erau ca noaptea si ziua. Una dintre ele inalta, cu par blond si incredibil de frumoasa; aproape durea sa te uiti la ea. Cealalta scunda, par negru, scurt si tepos si purta haine de firma.

  Un baiat era mare, cu muschi, si chipes, cu par negru si carliontat. Altul era inalt, subtire,  insa arata puternic, cu par de culoare blond-murdar. Si el semana cu un model ce tocmai a iesit de la o sedinta foto.

  Ultimul baiat era absolut superb, si ceva la el, nu stiu exact ce, ma intriga. Era inalt si musculos, insa nu ca primul. Parul lui avea cea mai unica nuanta de bronz.

  Frumusetea incredibila facea pe toata lumea sa se uite la ei.

  Dar eu nu din aceasta cauza o faceam, desigur.

  Ei nu aveau numere.

  Pentru ei… nu puteam vedea nimic.

  Am inghetat, holbandu-ma la ei. Ochii mei au zburat, din obisnuinta, la spatiul de deasupra capetelor acestora, doar pentru a ma asigura.

  Nimic.

  Doar spatiu gol.

  Asta e-era… asta era imposibil! Cum dracu se putea intampla asta? Mintea mea striga la mine, fiind in imposibilitatea de a intelege ce se intampla.

  Ok, ok. Poate eram eu de vina.

  Trebuia sa fie vina mea. Nu era alta optiune. O scanteie de speranta a incoltit in mine. Poate eram eliberata de acest blestem. Poate ca sunt, in final, normal. Dupa 17 ani, mi se dadea o sansa la viata normala?

  M-am uitat prin cantina. Sperantele mele au murit.

  Nope. Inca erau numere peste tot, aratand ca niste papusi atarnate de sfoare invizibile.

  M-am uitat iarasi la cele cinci persoane.

  Inca nici-un numar.

  Cum se putea intampla asa ceva? Am clipit de cateva ori, sperand ca va aparea ceva.

  Imposibil. 

  Nu putea sa fie la mine problema, deoarece numerele celorlalte persoane le pot vedea. Ce era diferit la acesti oameni? Puteam sa vad numerele oricarei persoane, si din cate imi dau seama, erau cu siguranta oameni.

  M-am mai uitat odata. Poate ca erau mici, si nu le putem vedea.

  In timp ce ma holbam, si ma holbam, si ma holbam, am inceput sa accept faptul ca ei chiar nu aveau numere. Ceva era in neregula cu ei, insa ce???

  Am inceput sa respir mai repede, in timp ce ma uitam cu neincredere. Sunt sigura ca arat ca si cum as fi vazut o fantoma. Daca nu ma calmez, o sa incep sa hiperventilez. Nu. Este. Bine.

  Dintr-o data, tipul cu par de bronz s-a intors, si ochii lui i-au intalnit pe ai mei. Am scapat un suspin, vazand cat de patrunzatori erau. Nu puteam sa le vad culoarea, insa ma simteam ca si cum ar incerca sa priveasca prin mine.

  Ca si cum mintea mea incerca sa nege, ochii mi-au licarit iarasi la spatiul de deasupra capului sau, pentru a fi sigura. Nimic.

  Asta trebuie sa fie o greseala. Si ma speria cu adevarat.

  Trebuie sa ies de aici. Ciudatenia faptului ca pentru prima data in 17 ani nu putea sa vad numerele ma sufoca. Apasa pe mine, incercand sa ma doboare cu greutatea ei.

  M-am ridicat de pe scaun brusc.

  – Bella? fata J m-a intrebat confuza. Ce s-a intamplat, arati inspaimantata.

  – Um, nu ma simt bine, am spus, si am iesit din cantina. Poti sa spui ca am exagerat, insa eram foate speriata.

  M-am dus in baia fetelor si m-am incuiat intr-o cabina. Inca incercam sa-mi dau seama ce s-a intamplat.

  Mi-am masat tamplele, sperand ca voi scapa de durerea de cap. Minunat, am venit in Forks pentru a ma relaxa, si se intampla exact invers. Asta este mai rau decat viziunile din Phoenix. Nu cred ca poti sa intelegi cat de imposibil era lucrul asta.

  Numai in doua cazuri nu puteam sa vad numerele:

1. Cand ma uitam la mine. Din niste motive necunoscute, nu imi puteam vedea propriile numere. Eram recunascatoare pentru asta. Nu cred ca mi-ar place sa stiu cand voi muri. As fi fost in majoritatea timpului trista.

2. Daca ma uitam la un mort. Era logic, deoarece numerele imi aratau cand o persoana va muri. Daca erau deja morti, nu aveau numere.

  Asteapta, “daca erau deja morti”…. Era posibil sa….?

  Deja morti, asta chiar ca este buna! Erau cu siguranta vii. Un tip s-a intors si sa uitat la mine. Daca asta nu era indeajuns ca sa o demonstreze, nu stiu ce ar putea fi.

  Bine, acum ca aceasta improbabilitate stupida iesise din calcul, care era motivul adevarat?

  Era atat de frustrant! Fiecare om avea numere, era un lucru stabilit.

  Deci, ei de ce nu aveau?

  De ce ei erau singura exceptie?

  Ce-i facea pe aceste 5 persoane asa speciale?

  Chiar daca-mi placea ideea, nu puteam sa stau in toaleta toata ziua. Inca confuza, si cu capul inca pulsand dureros, am iesit incet din cabina si m-am indreptat catre chiuvete. Imi spuneam ca exista e explicatie logica pentru ce se intampla, doar ca trebuia sa-mi dau seama care era aceasta.

  Usa baii s-a deschis si am auzit suntete de pasi in spatele meu.

  – Esti bine? m-a intrebat o voce inalta de soprana.

  M-am intors pentru a vedea cine imi vorbea, si am inghetat.

  Cele doua fete de la masa exceptiilor stateau in fata mea. Cea micuta, ce semana cu o pixie vorbise. Se uita la mine curioasa, capul ei aplecat intr-o parte. Blonda inalta ma privea rece, ochii ei fiind duri, ca si cand as fi o musculita enervanta.

  Ochii mei, din nou, au zburat cu o viteza uimitoare deasupra capetelor acestora, si inapoi la fetele lor. Chiar daca stiam ca nu voi vedea nimic acolo, o faceam automat.

  Aunci am realizat ca este pentru prima data cand vorbesc cu cineva, si nu stiu cand va muri. Era asa de bizar. Asa se simteau oamenii normali? Asa se simteau Renee, Charlie si fata J?

  Era asa ciudat incat ma abtineam cu greu impulsului de a fugi si de a tipa in gura mare.

  Cand m-am uitat inapoi la fata pixie, chipul acesteia era chiar si mai curios dacat inainte, ca si cum ar fi vazut ca scanam spatiul de deasupra capului ei. Insa stiam ca nu a vazut; o facusem prea rapid.

  Poate erau fantome? Erau cu siguranta destl de palizi, si nu mancau. Nimeni din cantina nu le acorda atentie, deci… este posibil sa vad oameni morti acum? Asta nu parea asa de imposibil. Adica, deja vad numere.

  Fata pixie a intins o mana subtire, palida, si eu m-am uitat la ea de parca ar fi un extraterestru. Daca o voi ating, voi trece prin ea? Un corp de fantoma se presupune ca este ca si aerul, corect?

  Am auzit un chicotit si am privit in sus. Fata pixie arata foarte amuzata.

  – Ai mai vazut vreodata o strangere de mana? a intrebat cu vocea ei subtire, muzicala.

  M-am inrosit, rusinata de lipsa mea de politete. Probabil cred ca sunt handicapata mental. Incet mi-am unit mana cu a ei. Aproape am ras de mine; ma purtam de parca ar avea un soi de otrava pe corp.

  Am tresarit usor cand mainile noastre au intrat in contact. Pielea ei era rece, ca si cum deabia ar fi scos-o dintr-o galeata plina de gheata. M-am uitat la ea, surprinsa. A zambit, scuzandu-se. Pentru cineva atat de mica, avea o stransoare destul de ferma.

  – Sunt Alice Cullen, a spus, dandu-mi drumul la mana.

  – Bella Swan, am raspuns incet.

  – Incantata sa te cunosc, Bella. Aceasta este sora mea, Rosalie Hale.

  Sora? Dar nu aveau nimic in comun. Si cum se face ca numele de familie este diferit? Citind confuzia de pe fata mea, Alice a explicat repede:

  – Rose si eu nu suntem rude de sange. Toti suntem adoptati de Dr. Carlisle Cullen

  – Toti? am intrebat, uitandu-ma din nou deasupra capului sau. Nu aveam ce face, era ca un magnet. Spatiul gol era un lucru nou pentru mine si ma fascina.

  – Da. Eu, Rosalie, si cei 3 baieti din cantina.

 – Oh….., deci toti 5 faceau parte din aceasi familie, nu?

 – Inca nu mi-ai raspuns la intrebare. Esti bine?

 – Huh? Oh. Um, da. Sunt bine, mersi, am spus, iesind din transa mea. Eu, aaa, trebuie sa plec.

  Am trecut pe langa elesi am reusit sa ies din baie fara sa ma impiedic niciodata. Nou record.

  Clopotelul a sunat cand mergeam pe hol, indreptandu-ma spre ora de biologie. Continuam sa ma uit in jurul meu, uitandu-ma dupa cele cinci exceptii. Dupa comportamentul meu bizar de la pranz si dupa mica discutie din baie, probabil credeau ca sunt o ciudata.

  Defapt, era destul de aproape de adevar.

  Clasa era aproape plina cand am ajuns. M-am dus la profesor si i-am dat fisa pentru a o semna.

  – Deci…. domnisoara Swan, bine ai venit la biologie, a spus plictisit profesorul. Este un loc liber langa Edward Cullen, poti sa stai langa el.

  Cullen? Una dintre exceptii?

  Dl Banner a aratat spre cineva din spatele meu. M-am intors, si l-am vazut pe baiatul cu par de bronz. Da. cu siguranta era una dintre exceptii. Arata si mai superb de aproape.

  M-am apropiat usor, si am luat loc langa el. Imediat ce m-am asezat, trupul i s-a incordat. A devenit ca o statuie, literalmente. Mainile lui au apucat marginea mesei asa de tare, incat am crezut ca va fi pe cale sa o rupa. S-a indepartat de mine, ca si cum as fi ceva dezgustator. Eram chiar asa de urata comparativ cu el, incat nu ma putea suporta?

  Am tras cu ochiul la el si am vazut ca se uita la mine. Nu, nu se uita; se holba. Privirea lui era plina de o stralucire feroce, plina de ura. Ochii ii erau de nepatruns, negrii si atat de plini de repulsie, incat a trebuit sa ma opresc pentru a nu scapa un scancet.

  S-a mai uitat la mine cateva secunde, inainte de a-si intoarce privirea la tabla, probabi scarbit de mine. Am simtit un junghi de suparare si de furie trecand prin corpul meu. Ce tupeu pe tipul asta! Nu i-am facut nimic, insa el ma ura. Se pare ca imi faceam cu adevarat prieteni aici.

  Dupa ce a incetat sa ma mai priveasca, m-am uitat rapid deasupra capului sau. Inca nici-un numar. A trebuit sa rezist impulsului de a simti aerul de deasupra lui. Stiam ca numerele nu sunt solide, si daca as facea-o mana mea ar trece pur si simplu prin ele, dar totusi…

  Am incercat sa nu ma mai uit la el, insa am mai aruncat cateva priviri rapide, sperand ca se va mai relaxa. Insa nu a facut-o.

  Clopotelul a sunat in sfarsit, facandu-ma sa tresar. Mai repede decat credeam ca este posibil, Edward practic a sarit de pe scaun si a zburat din clasa. Am privit scaunul gol socata. Nici nu a incercat sa ascunda faptul ca dorea sa scape de mine. 

  – Isabella Swan? M-am intors spre un baiat cu par blond si ochi albastri. Sunt Mike Newton. Am stat cu tine la pranz, a spus.

  – Da, imi aduc aminte.

  Mike avea sport ca si mine, asa ca am mers impreuna. Ii placea sa vorbeasca, si era foarte prietenos. Nu parea un baiat rau.

  Din fericire, nu trebuia sa particip la ora inca din prima zi, asa ca am stat pe banca, gandindu-ma la ce s-a intamplat astazi.

  Tot ce stiam era ca ceva era diferit la ei. Nu erau morti, asta este evident. Si trebuie sa fie oameni. Daca nu erau, ce altceva erau? Niste specimene ciudate, clone???

  Inca ma durea capul de la nebunia intregii situatii. Of, era asa de frustrant!

  Clopotelul a sunat iarasi, anuntand sfarsitul orelor, si probabil sfarsitul celei mai confuze zile din viata mea.

  Ziua urmatoare nu a fost mai putin ciudata.

  Oamenii nu se mai holbau asa de mult la mine si imi aminteam unele nume. Fata J, pe care o stiu acum drep Jessica, era la fel de vorbareata ca si ieri, si Mike semana putin cu un catelus: ma urma peste tot si imi cara cartile.

  Am fost ingrozita de praz toate dimineata. Cand m-am trezit, un scurt moment am crezut ca am visat totul. Speram  ca totul sa fie un vis. Exceptiile sa nu fi existat, sau daca existau aveau sa aiba numere ca toti ceilalti.

  Desigur, sperantele mele au fost spulberate cand am parcat in curtea liceului, iar Mike imi facea cu mana. Daca stia cine sunt, inseamna ca ziua trecuta nu a fost doar un cosmar.

  La dracu.

  Pranzul a venit repede iar eu simteam cum stomacul facea tumbe, in timp ce ma indreptam spre cantina. Nu era numai faptul ca nu aveau numere, insa imi aminteam ca Edward Cullen ma ura, si chiar nu doaream sa-l vad iarasi.

  Mi-am cumparat mancare, si m-am asezat langa Jessica. Uitandu-ma spre masa exceptiilor, am fost uimita.

  Patru capete.

  Si nici unul nu avea par de bronz.

  Dragut. Deci l-am scarbit atat de mult incat nu a mai venit astazi la scoala? Ma ura atat de mult incat nu putea suporta sa stea o ora langa mine?

–      Bella? Iar te uiti la masa Cullenilor?

–      Cine sunt ei mai exact? Am intrebat-o pe Jessica. Poate imi va spune niste lucruri in pus despre ei care sa ma ajute sa dezleg misterul numerelor.

–      Copii domnului si doamnei Cullen. Nu copii cu adevarat, sunt adoptati.

–      Toti?

–      Um, nu, numai trei dintre ei. Cei doi blonzi sunt gemeni, cred ca sunt nepotii doamnei Cullen. Ea si sotul ei sunt prea tineri pentru a avea copii adolescent. Au in jur de 30 de ani.

–      Cum se numesc?

–      Cel blond este Jasper si sora lui Rosalie. Pe fata micuta Alice, este foarte ciudata apropo. Tipul mare, cu par brunet este Emmet, si cel care lipseste astazi este Edward. Nu are iubita, insa nu-ti irosi timpul cu el. Nu este interesat. Cred ca nici una din fetele de aici nu este destul de buna pentru el. Stii ce este ciudat la ei?

  Alt lucru, in afara de faptul ca nu au numere?

–      Ce?

–      Sunt impreuna. Emmet cu Rosalie, Jasper cu Alice. Ceea ce este cam straniu, avand in vedere ca locuiesc impreuna. Vreau sa spun, se presupune ca sunt frati.

 Cu toate ca era interesant de stiut ( sunt sarcastica ), inca nu ma ajuta sa-mi dau seama de ce erau diferiti de celelalte fiinte umane.

  M-am dus la ora de biologie, si exact cum m-am asteptat, Edward nu era acolo. Surprinzator este faptul ca ma simteam aproape… dezamagita. Desigur ca nu-mi placea cum se uita la mine, dar spatiul gol de deasupra capului acestuia era foarte fascinant; mai doaream timp, intr-un fel, pentru a investiga.

  Prin investigat, ma refer la holbat.

  Ce m-a dezamagir si mai mult este faptul ca nici ziua urmatoare nu a fost la scoala.

  Si nici cealalta.

  De fapt, toata saptamana a lipsit.

  Spune-mi nebuna, dar intr-un fel ma simt responsabila pentru absenta lui de la scoala. Si am fost putin bosumflata din cauza asta. Ce naiba i-am facut?

  Pana luni, ma obisnuisem cu faptul ca nu va veni. Dezamagirea care am simtit-o in prima zi in care a lipsit a disparut destul de repede, iar acum ma simteam confortabil aici. De sigur, inca ma gandeam la el.  Nu puteam sa mi-l scot din cap. Ochii lui negri erau intipariti in memoria mea.

  Nu am spus nimanui despre asta. Am incercat sa ma comport normal, in ciuda faptului ca nu am fost niciodata normala. Insa nimeni de aici nu a observant cat de ciudata sunt. Nu le pasa ca port numai negru, gri sau alb. Nu le pasa ca nu vorbeam mult, sau ca eram serioasa majoritatea timpului.  Cum am mai spus; era greu sa glumesti si sa razi cand stii despre cineva cand va muri.

  Pentru prima data in viata mea, colegii ma salutau si vorbeau cu mine.

  In fiecare zi ma uitam la masa Cullenilor, si nu vedeam niciun numar.

 Luni dimineata, apa provenita de la ploi a inghetat, formand pe jos un strat de gheata letala. Am condus incet spre scoala in acea zi. In timp ce parcam, am vazut un Volvo argintiu in cealt capat al parcarii, insa nu m-am batut la cap.

  Asta pana cand s-au deschis portierele, si cinci oameni au iesit din masina. Am ingheat in loc. Cinci oameni? L-am vazut pe Edward cum vorbea cu fratii lui. Minunat. Se pare ca s-a intors, impreuna cu privirile pline de ura. Toti cinci s-au indreptat catre scoala, iar cand au iesit din raza mea vizuala am oftat usurata.

  M-am uitat la ceas si mai era ceva timp pana sa se sune. Mi-am scos iPodul si am ascultat muzica, pana cand a trebuit sa plec la ore. In timp ce ieseam din masina, am auzit niste baieti razand zgomotos. Unul dintre ei alunecase pe geata, iar acum era intins pe jos. Prietenii sai se amuzau copios pe seama lui.

  Imi era mila de acel baiat, si stiam ca voi cadea si eu de multe ori.

  Si atunci am avut o viziune. Despre moartea acestuia.

 _________________________________

Deea a fost putin ocupata,si nu a avut timp sa-mi corecteze capitolul, deci imi scuze pentru orice greseala. As aprecia foarte mult daca ati lasa un com. cu greselile pe care le-am facut, ca sa revin si sa le corectez.

Oricum, sper sa va placa capitolul acesta la fel ca si celalalt. Iar v-am lasat in suspans, nu?:D